"Dorul…un sentiment ce îmbină prea multe stări pentru a putea fi definit. Cu toate acestea, îl resimțim adesea, când ne exprimăm dragostea față de cineva, sau față de ceva. În ziua plecării la Mănăstirea Oașa, acest simțământ a fost împletit cu nerăbdarea, dar și cu bucuria- bucurie în care sufletul tresaltă, pentru că se întoarce acasă.
Aici, acasă, am ajuns și eu, un biet
călător, o biată frunză în bătaia vântului. Într-un loc din inima Carpaților,
un drumeag pietruit își urma nestingherit calea. Era mărginit de păduri tinere fremătand
a cântare, cu izvoare nenumărate, ce se aruncă vijelios înainte, spre
necunoscut. Harul locului l-am simțit încă de la primul pas în afara
microbuzului, har ce nu te poate întâmpina în lumea formală, care vrea în
nebunia ei să cuprindă totul, iar ce nu poate fi cuprins, să fie exclus. Privind
frumusețea nespusă a acestor locuri străjuite de munți, am înțeles că așa
arată, de fapt, lumea privită din interior- o lume încărcată de rugăciunea
celor care au ales să lase totul, numai dragostea Celui de Sus să n-o lase, ci
să o resimtă la nesfârșit,în fiecare gând, la fiecare pas, în fiecare bătaie de
inimă…
La fel ca și peisajele, oamenii ce
ne-au ieșit cale sunt deosebiți - în ei am regăsit acea complexitate
extraordinară a unui om simplu și cât se poate de firesc, care descoperă bucuria
în lucrurile mărunte și care prețuiește și conservă valorile autentice.
Zâmbetele lor sunt sincere, îmbrățișările mai calde, și cu toții sunt mai
fericiți, deși, poate, nici măcar nu sunt conștienți de acest lucru, pentru că
își întregesc fericirea prin ceilalți.
La plecare, am luat cu noi o
părticică din liniștea, împlinirea și dragostea sinceră ale acestor oameni și
locuri. Deși, fizic, nu putem fi prezenți acolo, Oașa noastră dragă rămâne
înlăuntrul nostru și ne vom întoarce mereu acolo unde am lăsat o parte din noi."
(Pantiș Maria și Cristina Ștef)
"Într-o lume cufundată în grijile vieții,
mereu agitată, mereu pe fugă, în care omul e prea ocupat să-și facă norma ca să
mai acorde atenție propriului suflet, undeva în apropierea Munților Șureanu, am
aflat o oază de liniște unde timpul capată alte valențe, se tranformă în clipe
de veșnicie. Acel loc, înconjurat de munți precum o cetate de ziduri, este o
portița de scăpare din tot ceea ce înseamnă lumesc, și în acelasi timp, un loc
unde să te regăsești pe tine însuți: Mănăstirea Oașa. Auzisem atât de multe
lucruri despre ea încât simțeam o dorință arzătoare să o cunosc. Una e ceea ce
se povestește, și alta e când trăiești chiar tu povestea.
Odată
ajunsă acolo, mă simțeam puțin stingheră deoarece până atunci eu nu mai fusesem
găzduită la o Mănăstire pe mai multe zile, prin urmare nu știam care este rânduiala.
Ca un copilaș care e la început de drum pe cărarea vieții și care inițial imită
tot ceea ce fac adulții, așa încercam și eu să mă integrez. De îndată ce am
ajuns acolo, un călugăr cu o față senină și ochi pătrunzători ne întâmpina cu
un surâs…mai târziu aveam să aflu că acela este Parintele Ioan, atât de îndrăgit
de tineri, în special pentru cuvintele de folos duhovnicesc, cât și pentru
marea disponibiliate pe care o are în timpul spovedaniei.
În Bisericuța
de lemn, chiar la intrare, te întampină icoana Sfântului Pantelimon, prin care
Sfântul însuși parcă îți urează "Bun-venit". Când am ajuns, la
Vecernie, Bisericuța era goală fiindcă nu începuse încă slujba…deși se mai
simțea mirosul tămâii.
La
2 jumătate se dădea trezirea, deoarece la 3 începea slujba. Pentru cei care
sunt obișnuiți să se pună la culcare 12-1 noaptea, cum sunt eu de exemplu, e
mai greu să te trezești după 2 ore. Eram aproape sigură că toată ziua o nu o să
mai fiu bună de nimic, însă, spre surprinderea mea, nu numai că nu simțeam
oboseala, dar mă și încărcam de energie. Intrând în Biserică, am avut parte de
o mare surpriză să văd că nu mai aveai unde să arunci un ac de plină ce era. De
unde au apărut toți acei oameni? Majoritatea erau tineri. Și mai surprinzător a
fost faptul că erau prezenți și copii de vreo 4-5 anișori… și unul mai marițor,
pe care răzbindu-l somnul, adormise în strană. Erau atât de scumpi... Nici
măcar nu i-am auzit să se plângă că le e somn sau că sunt obosiți! Bucuria li se citea pe față. Se pare că
părinții acestora au înțeles cuvintele Mântuitorului care spune "Lăsați
copiii să vină la mine, că a unora ca acestora este Împărăția Cerurilor".
Era o atmosferă deosebită. Sub lumina candelelor se vedeau zugrăvite chipurile
pline de entuziasm ale călugărilor ce cântau la strană. Unul din ei mi-a atras
atenția în mod special .Avea un mod deosebit de a cânta, iar accentul, deși
articula bine cuvintele, părea totuși exotic. Mai pe urmă aveam să aflu ca el
este Părintele Sava, iar decizia lui de a se călugări întrece logica omenească.
Fiind angajat al unei bănci din America, decide să-și lase averea, casa,
continentul și să înceapă o nouă viață, întru Hristos. Acest fapt m-a marcat și
mi-a dat de gândit. Omul, în decursul vieții lui, caută să se împlinească atât
pe plan material, acumulând tot mai multe lucruri care să-i permită să ducă un
trai "decent", fie că e vorba de casă, terenuri, mașini, cât și pe
plan profesional - să aibă o carieră de succes. Acest om era împlinit pe ambele
planuri, însă simțea că lipsește ceva. Când L-a descoperit pe Hristos și
Evanghelia Sa, a lăsat totul, s-a lepădat de sine, și I-a urmat. Acesta e un
semnal de alarmă pentru toți cei care își irosesc din timpul vieții, alergând
după niște lucruri pe care oricum nu le pot lua cu ei în mormânt.
Revenind
la povestea noastră, nu pot să nu remarc bunăcuviința de care dau dovadă
călugării și frații locului. Da. Veți zice că e și normal să fie așa într-o
Mănăstire. Dar oare numai într-o mănăstire se cuvine să fim decenți? În
societatea în care trăim, aproape că am uitat ce este aceea decență. Pornografia
este la tot pasul, fie că te aflii într-o sală de spectacol, fie că ești la
cinema...și chiar și în literatura modernă! Vrei nu vrei, ești expus la imagini
murdare ce se întipăresc în subconștient. Aici am văzut fete cu privirea în jos
și cu obrajii îmbujorați, cu sfială în voce. Am văzut oameni care își știu
locul, care nu vorbesc decât ceea ce tebuie și cât trebuie, neobișnuit pentru un
om pe care societatea îl învață să se impună, să treacă peste cadavrele
celorlați, pe scurt, să-și hrănească ego-ul. Alt lucru ce mi-a plăcut enorm, este
acela că atunci când ți se adresează te numesc soră/frate, prin acest apelativ
ei adoptându-te în familia lor. Te recunosc pe tine frate, deoarece toți suntem
copiii aceluiași Tată. Pe când societatea te învață de mic copil că provii
dintr-o maimuță, Biserica te învață că ești defapt "Cununa Creației"
Lui Dumnezeu, că pentru tine Hristos Dumnezeu s-a pogorât din Ceruri, a luat
fire omenescă, S-a răstignit, ca să răscumpere pe om din păcat și să ne înalțe
și pe noi la Cer.
***
Nu trecură
două săptămâni că m-am și reîntors la Mănăstire, într-o formulă mai mare, de
data aceasta vreo 35 de suflete, toți OTS-iști convinși. În afară de programul
obișnuit, se anunță o zi mai specială. După ce am servit prânzul, Starețul Mănăstirii,
Părintele Iustin, a propus să facem o drumeție pe muntele Fetița. El o luase înainte.
Un șir numeros de oameni porni cu mult entuziasm și bunăvoie spre a
"cuceri" muntele. Drumul a fost cam anevoios, sau lipsa mea de
antrenament a facut sa pară așa. Pe măsură ce înaintai, se făcea tot mai frig,
și pe alocuri vedeai zăpadă. La un moment dat, eu împreuna cu câteva fete am
ajuns codașele grupului. Atat eram de în urmă, că ne-am răăcit. Aici stratul de
zapadă era mai mare, însă nicăieri nu vedeai vreun indiciu cum că ar mai fi trecut
oameni. Nu e cazul să disperăm, totuși. Dumnezeu e cu noi, n-are ce să se
întâmple rău, îmi ziceam. Într-un final, am ajuns și noi în vârf, unde lumea
stătea adunată în jurul focului. Un glas duios se auzea din mulțime citind, și
totodată trăind fiecare vers al unui poem care pe cât e de sensibil, pe atât e
de străin tineretului nostru. Este vorba de "Întoarcerea fiului
risipitor" a lui Costache Ioanid, care se potrivea perfect cu Evanghelia
din ziua următoare. Au urmat apoi o
serie de cântece patriotice care se înălțau în văzduh ca o rugăciune. În fiecare
vers se regăsește chintesența neamului nostru. Era o mică incursiune în istoria
acestei țări, o istorie prea puțin dezvăluită în manualele școlare. “Avem
un Rai de sfinți în temniţi daţi la moarte/ Și aruncaţi în groapă neştiuţi; / Dar
astăzi dând pământul la o parte/ Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de
deţinuţi" sunt versurile ce evocă un adevăr ce se vrea a fi uitat și
ignorat. Radu Gyr, prin poeziile sale, redă tinerilor de azi valorile de ieri,
ca ei să nu uite că provin dintr-un neam mereu dispus spre jertfă, atât din
dragoste de Dumnezeu, cât și pentru țară.
A doua zi,
fiind Duminică, am asitat cu toții la Sfănta Liturgie, dar nu oricum, ci din
datorie față de stramoșii noștri ne-am îmbrăcat în straie de sărbătoare, în
costumele nostre populare specifice zonei din care provine fiecare.
Cuvintele nu sunt deajuns pentru a putea
surprinde toată bucuria ce m-a cuprins în vizita mea la Mănăstirea Oașa. M-am
încărcat cu atâta liniște și pace, încât în minte îmi veneau cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: "Doamne, bine este noua sa fim aici!" Amin!"
(Mețiu Maria)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.